sâmbătă, 3 aprilie 2010

5 secunde

Să știi că uneori mă mai gândesc la noi
Îmi mai aduc aminte de zilele în care
Amestecam săruturi cu priviri

Să știi că uneori chiar te urăsc
De aceea nu te pot privi în ochi
Când ne-ntâlnim pe stradă

Să știi că mi-ai fost dragă
Și te-am iubit
Așa cum pot s-o fac
Atât cât pot s-o fac

Să știi c-am suferit
Deși… acuma nu mai sufăr
M-am vindecat de tine

Să știi c-am plâns
Când tu ai plâns
Gândindu-te la el
Deși erai cu mine

Să știi că știu că am greșit
Dar ai greșit și tu
Și te-am iertat
Chiar dacă tu nu m-ai iertat pe mine

Să știi c-ai fost persoana
Care m-a învățat să simt, să văd, să mor și să trăiesc
Dar cel mai bine m-ai învățat să nu mai cred în tine

Să știi că te-am uitat
Și-acuma scriu o poezie femeii fără nume, femeii fără chip
Oricum ce mai contează
Poetul a murit demult

Să știi c-aș vrea să ne-ntâlnim
Când vom fi bătrânei și vom avea nepoți
Să ne plimbăm prin parc de mână
Și să ne odihnim pe banca noastră

Nu-ți reproșez nimic
Am vrut să-ți scriu o poezie…
Nu mi-a ieșit decât o strofă:

« Orașul meu e trist
Cândva, demult, l-am împărțit cu tine
Și îmi părea că suntem doi copii
Care împărțeau o jucărie…
O jucărie doar a lor »

EA nu ești TU
Poate doar aceea care am crezut că ești.

6 comentarii: