Să știi că uneori mă mai gândesc la noi
Îmi mai aduc aminte de zilele în care
Amestecam săruturi cu priviri
Să știi că uneori chiar te urăsc
De aceea nu te pot privi în ochi
Când ne-ntâlnim pe stradă
Să știi că mi-ai fost dragă
Și te-am iubit
Așa cum pot s-o fac
Atât cât pot s-o fac
Să știi c-am suferit
Deși… acuma nu mai sufăr
M-am vindecat de tine
Să știi c-am plâns
Când tu ai plâns
Gândindu-te la el
Deși erai cu mine
Să știi că știu că am greșit
Dar ai greșit și tu
Și te-am iertat
Chiar dacă tu nu m-ai iertat pe mine
Să știi c-ai fost persoana
Care m-a învățat să simt, să văd, să mor și să trăiesc
Dar cel mai bine m-ai învățat să nu mai cred în tine
Să știi că te-am uitat
Și-acuma scriu o poezie femeii fără nume, femeii fără chip
Oricum ce mai contează
Poetul a murit demult
Să știi c-aș vrea să ne-ntâlnim
Când vom fi bătrânei și vom avea nepoți
Să ne plimbăm prin parc de mână
Și să ne odihnim pe banca noastră
Nu-ți reproșez nimic
Am vrut să-ți scriu o poezie…
Nu mi-a ieșit decât o strofă:
« Orașul meu e trist
Cândva, demult, l-am împărțit cu tine
Și îmi părea că suntem doi copii
Care împărțeau o jucărie…
O jucărie doar a lor »
EA nu ești TU
Poate doar aceea care am crezut că ești.
Foarte interesant blogul. Felicitări. :)
RăspundețiȘtergereEsti pe lista mea. ;)
Doamne ce versuri...triste, dar le simt aproape...
RăspundețiȘtergereAi texte promiţătoare dar ai grijă cu gramatica.
RăspundețiȘtergereSalutare! :)
o poezie plina de amintiri si durere,exceptional pur si simplu:X:Xbv
RăspundețiȘtergereVersuri rare... dintre cele care se vor recitite. Felicitari!
RăspundețiȘtergerefelicitari
RăspundețiȘtergere