Ultimul heblu

Totul a început cu un telefon. Apoi am încercat să ignorăm faptul că a existat vreodată acel telefon şi am început să ne comportăm ca o familie normală care are de făcut o sarcină. O sarcină normală. Ne-am îmbrăcat frumos şi am pornit rând pe rând spre tine. Strada pe care am crescut arăta din nou ca atunci când eram copii şi mergeam la sanie, acoperită de zăpadă, ca şi cum timpul ne-a îmbătrânit doar pe noi. Şi am ajuns. Nu am mai fost aici de peste 5 ani. Au construit o capelă. De acolo de sus de pe dealul ăla oriunde te uiţi vezi ceva din copilul care ai fost odată. Acolo era pârtia de sania, dincolo urcam dealul şi ne jucam de-a soldaţi. Jos e scoala. Încet, încet încep să vină şi alţi oameni. Uni au ieşit de la slujba de seară şi au urcat în deal neştiind pentru cine vin, au aflat doar că a murit cineva şi au venit să vadă cine era şi să transmită condoleanţe. Alţi au coroane de flori în mână inscripţionate cu mesaje patetice de gen: "un ultim omagiu", sau "nu te vom uita niciodată". Capela are doar trei locuri ceea ce înseamnă că nu au dreptul să moară mai mult de trei oameni deodată. În seara asta tradiţionalul "bună seara" este schimbat de "Dumnezeu să o odihnească". Cimitirul e tăcut. Parcă ar fi o cameră plină cu paturi în care toţi se odihnesc. Unele paturi încă îşi aşteaptă ocupanţii, ocupanţi care nu au mai avut răbdare şi şi-au inscripţionat deja două cifre din anul morţii. Un doi şi un zero. Obligaţi să moară până în 2099. Lumea continuă să vină, alţii pleacă. O femeie mai în vârstă îmi spune că odată au fost pline toate cele trei camere ale capelei. Alta poartă adidaşi negri. Cineva trebuie să plângă. Mereu cineva trebuie să plângă. În holul capelei oamenii s-au pus la poveşti, se poate discuta orice atât timp cât te face să uiţi că într-o zi pentru tine vor urca dealul. Masa pe care stă sicriul e făcută din lemn vopsit negru, ceea ce mă face să zâmbesc pentru că îmi pare că seamănă cu o scenă de teatru. Un ultim spectacol înainte de marea plecare. Nu te-am mai văzut de cinci ani. De când te-ai înbolnăvit tu sau de când m-am înbolnăvit eu ? Nu am avut curajul să intru să te salut, să văd ce mai faci, deşi ştiam că ţi-e dor de mine. Întoarce capul în dreapta şi închide ochii. Mai ai zece paşi, nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei, doi, unu. Gata. Eşti un laş. Nu te-ai schimbat deloc. Arăţi la fel ca atunci când eram copil şi eu veneam de la scoală strigând cât mi-era gura de mare: "Mama Ie mi-e foame". Tu răspundeai din ogradă: "Stai să dau de mâncare la animale", iar eu replicam: "Cine e mai important, eu sau animalele?". Nu reuşesc să stau mai mult de câteva secunde, ochii mi se umezesc. Nu ai voie să plângi. Toată lumea mă întreabă: "De ce eşti aşa serios?". Trebuie să minţi, să spui că eşti obosit, că te doare stomacul, că ai avut o zi grea. Ai minţit atât de mult că nu mai şti cui ce i-ai zis. "Mama Ie"... eu ţi-am dat numele ăsta când eram mic şi nu puteam să pronunţ "Mama Silvia". Sunt multe lucruri pe care puteai să juri că le-ai uitat, că timpul le-a şters din mintea ta. Cum ar fi atunci când România a bătut Portugalia în utimul minut iar eu şi Marius am strigat atât de tare încât tu ai venit repede speriată să vezi ce s-a întâmplat. Când ai intrat în casa noi urlam ca nişte descreieraţi şi te-am luat în braţe iar tu nu înţelegeai nimic. Sau serile de "Salvaţi de clopoţel" pe care le urmăream la televizorul tău alb-negru deşi noi aveam unul color dar îmi placea la tine mai mult. Sau atunci când tu cumpărai bomboane Silvana cu gust de mentă şi le ascundeai în casă. Eu veneam pe la tine şi îţi spuneam: "Ştiu că ai bomboane" deşi nu era adevarat, iar tu mă credeai şi îmi dădeai două sau trei. Copilaria mea are gust de mentă, gust de lapte cu cacao, de aluat pus pe plită, de porumb fiert, de ciorba ta de fasole. Mai ţi minte când faceam câte-o prostie şi îmi spuneai: "cunosc eu marfa". Sunt atâtea lucruri pe care aş fi vrut să ţi le spun. Atâtea lucruri pentru care aş vrea să îţi mulţumesc. Atâtea lucruri pentru care aş vrea să îmi cer iertare. De ce nu s-a gândit nimeni să inventeze o masină a timpului ca să pot să te mai văd măcar odată aşa cum erai atunci sănătoasă. Acum nu mai avem bunici la care să ne plângem şi care să ne alinte.

Adio scumpă doamnă, în urma ta rămane praful...