Pomicultorilor 17

De curând am hotărât să dau o lege prin care să interzic pozele, înregistrările video sau orice altă formă de a imortaliza un moment fericit. O poză înseamnă în definitiv o sentinţă. O sentinţă crudă care ne spune că de acum înainte viaţa noastră o va lua la vale, că ăsta a fost punctul de vârf şi că de aici va fi doar mai rău. Pozele sunt "punctele culminante" ale vieţi noastre, sau mai bine zis viaţa noastră este perioada de tranziţie monotonă şi tristă dintre poze. Pozele ne vor aduce mereu aminte cât de mult am îmbătrânit sau cât de fericiti eram cândva. Zâmbim... zâmbim când le găsim rătăcite prin casă, fericiti ca şi când am găsit o comoară preţioasă... comparaţia dintre prezent şi poză ne lasă în schimb mereu un gust amar. Nu sunteam alceva decât nişte ramoliţi, buni de nimic, care trăim din amintirile unei vieţi trecute, viaţă la care ne gândim mereu cu zâmbetul pe buze şi care e atestată doar de niste momente statice de perfecţiune atent regizată şi aşezată pe hartie lucioasă. Doar nişte bătrânei cu poveşti plictisitoare care ţin în mână cartoneşe colorate şi rostesc mereu aceaşi expresie "ce bine era atunci".

Bănuiesc că toate gândurile astea au de-a face cu un cadou pe care l-am primit zilele trecute. Un cadou neobişnuit din partea unui prieten neobişnuit. E vorba despre o înregistrare video pe care am filmat-o cu telefonul când ne-am mutat împreună. Noi trei, cei mai buni prieteni. Postul ăsta este pentru Leo şi Vasile, şi pentru luna Noiembrie a anului 2005.

Bănuiesc că toate gândurile astea au de-a face cu faptul că în unele momente sunt sătul până peste cap de "viata asta", şi în momentele alea aş vrea tare mult să vă sun şi să ieşim împreună la o bere, să discutăm despre toate căcaturile posibile de pe lumea asta şi să râdem cum râdeam cândva.

P.S. "Prietenul neobişnuit" este vechiul meu calculator care, din când în când, mai scoate din sertarele sale câte o amintire a adolescenţei mele.