vineri, 16 ianuarie 2009

Obscur, nefericit, normal

În continuare postez un monolog pe care l-am scris pentru ora de dramaturgie a doamnei Alina Nelega.

"Obscur, nefericit, normal"
Faceți cunoștință cu Claire. Încă de la naștere medicii au condamnat-o cu diagnosticul „progeria”. Boala copiilor bătrâni. Copii bolnavi de această boală rar ajung la vârsta de 10 ani, iar simptomele sunt cât se poate de clare: corpul îmbătrânește de 10 ori mai rapid. Din punct de vedere mintal Claire este un copil normal, iar IQ ei este mult peste media clasei. Parinții au hotărât să o înscrie la o școală normală. Ajunsă la 9 ani, Claire are ca orice copil visele ei. Își dorește să devină medic. Copii bolnavi de progeria mor adesea de infart, iar Claire a suferit deja un preinfart. La vârsta asta boala își arată adevărata față. Capul este supradimensionat, adesea bolnavul își pierde tot părul iar la suprafața pielii își fac apariția vene sclerozate și adesea varice. Parinții lui Claire știu că puținul timp alături de ea care a mai rămas se scurge rapid și decid să o ia pe Claire într-o călătorie pentru a-l întâlni pe Mark, un alt bolnav de progeria pe care Claire la cunoscut prin intermediul internetului. Călătoria se dovedește a fi imposibilă deoarece Claire nu poate călători fără tubul de oxigen iar securitatea aeroportului nu permite asfel de bagaje. Claire moare într-o dimineață de luni în patul ei. Nu a suferit. Tom în schimb s-a născut sănătos, deși sarcina a fost prematură iar părinții lui au încercat 4 ani pentru ca în cele din urmă mama să ducă la capăt o sarcină. Ajuns la varsta la care majoritatea copiilor încep să vorbească , 2 ani, lui Tom i se descoperă o tumoare pe lobul drept al creierului. După consultări cu medicii părinții se hotărăsc la o operatie radicală, extirparea lobului. În timp partea stângă(cea care este comandată de lobul extirpat) va fi preluată de lobul stâng și copilul se va dezvolta, deși mai greu, normal. Au trecut 5 ani de la operație iar Tom e vizibil înapoiat în comparație cu ceilalți copii de vârsta lui. Ba mai mult în ultimele luni comportamentul lui a devenit foarte agresiv ceea ce îi determină pe parinții să revină la neurolog. Verdictul este greu de acceptat. Tumoarea a recidivat iar soluția este momentan asteptarea. Tom este pus pe un coctail de medicamente care să îl ajute să își mențina calmul. Tom este o legumă. În familia lui Tom nu totul e pierdut. Se naște Sara, o fețită sănătoasă în greutate de 3kg 200g. Tom pierde și atenția părinților îngrijorați de comportamentul lui agresiv. Tom se pare că își ia totusi în serios rolul de frate mai mare după cum se vede într-o fotografie parcă veche de familie unde o ține în brațe pe micuța Sara. Tom moare pe 19 aprilie în urma complicaților survenite la operația de extirpare a tumori care s-a dezvoltat până la punctul unde necesita intervenție chirurgicală. Michael în schimb a avut tot ce și-a dorit în viață. Un tata bogat cu o afacere în domeniul închirierilor de limuzine in Chicago și o mama iubitoare care l-a crescut cu drag până la 15 ani și la vizitat frecvent și după divorțul de tatăl său. Michael nu e nici el un copil care lasă de dorit. A terminat între primii 5 din liceul lui și a intrat la colegiul pe care și la dorit. Deși nu unul de Ivy Leage cel mai bun din orașul său natal, fapt care îi permite să rămână acasă lângă tatăl său. Aici în schimb viața lui ia o turnură radicală. Un tip popular Michael este rapid atras întru-na din frațiile din colegiu și aici învață tainele chefurilor, băuturii și mai ales a drogurilor. La incepul tatăl lui,un om sever, a tolerat comportamentul sperând ca Michel să își revină singur. Dar în curând acesta s-a înrăutățit. Nu de puține ori Michel era dus și lăsat la urgentă de catre unul din prietenii lui, probabil singurul care putea să conducă la ora aia. Sau adesea tatăl său îl găsea în toaletă, leșinat în propria voma sau urinat pe el. Răbdarea tatălui s-a terminat când fiul lui drag a fost dat afară din colegiu pe motiv că a venit drogat la cursuri și la scuipat pe un profesor. Nici internarea la clinica de dezintoxicare nu a avut mai mult succes. Michael este găsit mort în toaleta unui club din centru Chicagoului după ce a consumat nu mai puțin de doza dublă de cocaină pe care corpul uman o tolerează. Eddie este mândria familiei. Deși un copil negru într-un cartier de albi, și fiul pastorului unei importante congregați din New Jersey, Eddi nu a dus niciodată lipsă de prieteni. Este licențiat în drept și familia lui are speranțe mari pentru el. Ajuns la 23 de ani, Eddi își dă seama că lațul se strânge tot mai tare in jurul gâtului. N-a avut niciodată curajul să își recunoască orientarea sexuală. Cum ar putea să o facă. Asta i-ar distruge pe parinții lui. Adesea venea cu fete acasă doar ca să salveze aparențele în fața lor, aceștia fiind vădit îngrijorați de ce fiul lor nu a avut o relație stabilă înca. Dumnezeu știa că a vrut de nenumărate ori sa le spună dar mereu tatăl său îi acuza pe homosexuali și spunea că aceștia vor sfârși în iad. Poate că avea dreptate, și ultima veste pe care o primise se pare că confirma acest lucru. Fusese să doneze sânge pentru un prieten implicat într-un accident și atunci aflase. Era infectat cu virusul HIV. Nu știa prea bine ce înseamnă asta sau cât mai avea de trăit. Tot la ce se putea gândi era dacă tatăl său avea dreptate și dacă Sida era pedeapsa lui Dumnezeu pentru toți cei care se abat de la calea firească. Eddi n-a mai stat să aștepte. Într-o seară după ce a luat masa și și-a spus rugăciunea de noapte și-a tăiat venele în baia locuinței iubitului lui. A lăsat un bilet de adio în care a scris: „Dacă aș putea să mă întorc la început aș face totul diferit”.
Numele meu nu e important. Probabil că ați trecut de nenumărate ori pe lângă geamul biroului meu și mai mult ca sigur că de multe ori ați intrat, și poate dacă eram de serviciu la ora aceea am și stat de vorbă. Dar poate că acum nu vă mai aduceți aminte de mine. Sunt funcționarul de la banca IAG, filiera din centru. La fel ca majoritatea oamenilor când eram tânăr aveam si eu visele mele. Vise care nu-mi aduc aminte să-mi aparțină. Erau probabil visate de alcineva, cineva care nu a avut puterea să le îndeplinească și ele au ajuns la mine. Altfel nu-mi explic. Am studiat în colegiu fenomenul genialității și am citit toate cărțile de specialitate iar concluzia era de cele mai multe ori aceași. Genialitea este ereditară, iar eu nu aveam de la cine să o moștenesc. Parinții mei erau muncitori simpli a caror singur succes în viața a fost creșterea mea. Într-un fel cred ca i-am urât pentru asta. Odată la câteva sute de ani se poate naște un geniu fără vre-un fundament genetic dar mi se pare greu de crezut că aș fi eu aceasta excepție. Mai exista binențeles și posibilitatea să sufăr de vre-o boală psihică. Posibilitate demnă de luat în seamă având în vedere că adesea mă trezeam în toiul nopții asudat și cu cine știe ce idei care mai de care mai „geniale”. De fapt în colegiu eu eram intens atras de fenomenele seismologice și ideile mele s-au concretizat în anul 3 într-un studiu care s-a bucurat de o apreciere enormă din partea profesorilor de la Yale. Un profesor de acolo s-a deplasat la colegiul meu și mi-a oferit o bursă în domeniu. Cam tot în perioada acea aveam o relație cu o fată, nu știu dacă o iubeam sau... Eram împreună de un an când într-o zi îmi spune: „ști... mi-a întârziat...”. Dacă aș fi avut atunci curajul, curajul ăla nebun să întreb, să pun întrebarea firească „ce?”. N-am putut. Curajul nu e una din calitațile mele. Două luni mai târziu am făcut nunta și așa am avut-o pe Jeny, primul nostru copil. Se spune că venirea pe lume a primului copil trebuie să fie cea mai fericită zi din viața unui om. Țin minte că am plâns. Dar nu știu de ce. Pe atunci încă mai visam. După colegiu mi sa propus postul la bancă. Tata avea pe cineva acolo. Am zis că va fi ceva provizoriu până ce reușim să ne punem pe picioare. Au trecut 5 ani. Acum nu mai visez. O perioadă am reușit să dorm. Dormeam pentru prima dată în viața mea. Apoi somnul a devenit imposibil dar nici visele nu au revenit. Am început să citesc dar prima carte a carei nume nu mi-l aduc aminte vorbea de dorința de a trai a omului ce se multumește cu putin. Și că omul de rând reflectează la viața lui infectă doar Duminica după-masă când nu are ce face și e fortat să gandescă. Coincidența face ca asta să fie Sambată seara iar a doua zi am plans prima oară în 5 ani. Acum nu mai citesc. Și uite așa am făcut cunoștință cu prietenii mei imaginari: Claire, Tom, Michel si Eddi. I-am cunoscut prin intermediul programelor TV. Oameni a caror destin a fost întrerupt pe cand eu am aruncat la gunoi destinul meu. Sau poate că destinul acestor oameni e să influenteze viața altor oameni ca mine. Să le insufle curaj și sa le aducă aminte că viața e prea scurtă să fii functionar la banca. Am în sertar o scrisoare de adio pentru nevastă-mea. O am de aproape 2 ani. Am înfoliat-o să nu se deterioreze, pentru că am scris-o într-un moment când credeam că totul e posibil și aceste momente sunt atât de rare. Poate mâine am să i-o las lângă pat și am să plec și atunci... poate visele vor reveni.

Un comentariu:

  1. bravoooooooooooooo... apropo... hamlet spune: sa mori, sa dormi, sa dormi poate visand. dude... am cunoscut personajele... scrie si ceva dialog. andy

    RăspundețiȘtergere