De ceva vreme ma tot gandesc sa ma arunc de la geamul camerei mele de pe strada Pomicultorilor. Iar azi am fost pe punctul sa o fac. M-am aplecat peste pervaz si am privit asfaltul. Mi-am imaginat caderea... impactul. M-am gandit la acele cateva fractiuni de secunda, chiar inainte de final. Momentul in care creierul proceseaza informatile venite de la membrele, acum, zdrobite. Cateva fractiuni de secunda de viata adevarata, lipsita de masti si farduri, de reclame, de oglinzi care distorsioneaza, de vanzatoarele care iti spun cat de bine iti sta in nu stiu ce cacat, de subiectismul prietenilor mei si a mamei mele, a celor care ma iubesc. Fara alcol, fara droguri, fara senzatia pe care o ai dupa ce te-ai futut bine. Fara nimic din toate astea. Doar durere. Azi a fost o zi ciudata in oras. Un bloc a luat foc iar in alt colt o masina s-a izbit de alte sase masini. Astazi nu ar fi fost o zi buna sa ma arunc. Un asfel de eveniment tragic nu poate sa se piarda intre altele doua. Asa ca daca vreau s-o fac v-a trebui sa astept ora 00:00. Si pana la ora 00:00 lucrurile vor incepe sa arate din nou al naibi de bine. Pentru ca oglinda din baie ma face sa arat ca un star de cinema, pentru ca blugi pe care i-am cumparat azi chiar imi stau bine. Pentru ca alcoolul o sa inceapa sa-si faca efectul, pentru ca rememorez doar lucrurile bune, pentru ca nu o sa mai fiu eu, eu, acelasi eu care a privit asfaltul si s-a gandit la salt. Eu cel rational. Asa ca voi fi nevoit sa mai astept inca 26 de ani, 11 luni si 14 zile ca sa-mi fac din nou curajul sa ma arunc de la geamul camerei mele de pe strada Pomicultorilor.
P.S. Azi nu avem P.S.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu